Despre tribul Kalash

 

            

            Tribul Kalash populează trei văi din munţii Hindu Kush, Rumboor, Bumburate şi Birir, aflate în provincia Chitral din zona de nord-vest a Pakistanului, la graniţa cu statul Afganistan şi reprezintă una din comunităţile aflate pe cale de dispariţie. Populaţia Kalashă a scăzut de la 10.000 în 1951 la 3.700 în 1998 în special datorită convertirii la islamism. Există trei teorii majore ce încearcă să explice cu mai mult sau mai puţin succes originea Kalashilor. Prima dintre ele susţine că această populaţie ar fi migrat din zona Nuristanului din Afganistan în secolul II B.C. Cea de a doua teorie plasează locul de origine al Kalashilor într-un loc undeva în Tibet, într-un tărâm mitic numit Tsiyam ce încă este prezent în cântecele populare. Unii antropologi susţin această teorie ca adevarată datorită descoperirii unor ritualuri similare cu cele kalashe la unele populaţii obscure din Tibet. Cea de a treia teorie şi cea mai interesantă, susţine că ar fi descendenţi ai soldaţilor lui Alexandru cel Mare, mai exact ai celor aflaţi sub comanda generalului Seleucos, cunoscut în această zonă, se pare, sub numele de Shalak Shaw. Evident, aceasta teorie este extrem de populară deoarece serveşte foarte bine intereselor economice din zonă, turismul devenind încet, încet, o sursă consistentă de venit.

             Miturile de intemeiere kalashe îl descriu pe strămoşul şi întemeitorul tribului kalash ca pe un zeu încornorat şi ca pe un cuceritor călare purtând coarne demonice. Alexandru cel Mare este descris în scrieri, imagistică şi numismatică, ca având un coif cu două coarne cu pompoane roşii (aceste pompoane aflându-se în diferite forme în majoritatea costumelor populare). Deşi speculatorii consideră aceste argumente ca concrete şi reale, cea mai plauzibilă explicaţie este totuşi că mai degraba kalashii având o puternică tradiţie orală (în fapt este singura modalitate prin care şi-au transmis obiceiurile, tradiţiile şi întreaga lor istorie) au retransmis poveştile glorioase despre Alexandru cel Mare ce în mod evident circulau în toată Asia supusă de acesta. Cu atât mai mult, se ştie foarte bine că în timpul cuceririlor în punctele asiatice extreme atinse în campaniile sale (vestitul Lahore se află foarte aproape de teritoriul kalash) armata lui Alexandru conţinea un număr covârşitor de soldaţi non europeni.

            Sunt multe elemente ce îi fac deosebiţi pe cei din tribul Kalash de restul populaţiei islamice pakistaneze. Religia politeistă cu inserţii animiste şi trăsăturile fizice europene cu ochii albaştri sau verzi şi părul blond sunt două dintre cele mai evidente. Limba Kalashă este de tip arhaic, parte a limbilor Indo Europene din subgrupa Dardică. În plan religios există dualismul pur-impur, Onjesta şi Pragata, concept extrem de impregnat în viaţa cotidiană, dovadă şi mulțimea de ceremonii şi ritualuri de purificare după diverse activităţi.

             Religia kalashă este de tip politeist înglobând 12 zeități aflate sub conducerea unui zeu suprem numit Deziao. Mahandeo este un zeu războinic şi viril ce protejează recoltele, păsările, vânătoarea şi întreg teritoriul Kalash şi care asigură în acelaşi timp şi medierea între muritori şi înalta instanță divină. Jastak este o zeitate feminină, protectoarea casei, familiei, vieţii private, naşterii, copiilor, iubirii, căsătoriei şi sănătăţii. Munjem Malik este stăpânul pământurilor de mijoc și-a ucis propriul tată, la fel  ca și zeul vedic Indra. Kalashii poartă un profund respect spiritelor naturii. Ei cred în zânele pădurii ce îi protejează atunci când merg la vânat sau la luptă. Interesant este faptul că aceste zâne au şi soţi sau versiuni masculine extrem de violente. Toate spiritele sacre se numesc Dewalok şi alături de responsabilităţile uzuale se crede ca ele sunt cele care comunică rugile muritorilor marelui zeu Deziao. Ciorile se consideră a reprezenta strămoşii, de aceea sunt considerate sacre şi li se acorda o atenţie specială fiind hrănite adesea cu mâna stângă, acest obicei fiind foarte similar cu unele descrise în Vedele indiene. Kalashii îşi îngroapă morţii în pământ, în sicrie ingenios sculptate cu motive religioase. O uimitoare asemănare cu ştim noi cine (sic) găsim în cadrul ceremoniei de înmormântare unde nu se plânge, ci se cânta şi se dansează. Se crede că spiritul celui mort pleacă în alte lumi să se întâlnească cu spirite dragi. În cadrul ceremonilor religioase sunt foarte des folosite sacrificiile animale. Preotul kalash, în fapt mai mult un fel de şaman ce poartă numele de “dehar” conduce ritualurile şi sacrifică pe altarul diverşilor zei capre, oi, vaci sau cai. Vinul este considerat de asemenea sacru şi este un element extrem de important atât în viaţa cotidiană cât şi în ceremoniile religioase. Kalashii sunt mari maeştri în arta cântatului din fluier ale carui sunete sunt impregnate atât în viaţa cotidiană cât şi în cea religioasă.

             Societatea kalashă este una de tip patriarhal bazată pe un sistem familial în care, în mod surprinzator, femeilor le este permis să îşi aleagă soţul după bunul plac. Mai mult, este chiar permis şi divorţul. O femeie care deja are un sot îşi poate alege altul, trimiţându-i acestuia din urmă o scrisoare în care îi comunică preţul plătit de primul soţ. Dacă noul soţ ales dublează oferta poate lua în căsătorie femeia respectivă fără nici un fel de problemă. Femeile poartă un tip de îmbrăcăminte în care predomină negrul (din acest motiv acest trib este cunoscut şi sub numele de Kalashii Negri) şi se alătură bărbaţilor în muncile agricole şi în ceremoniile religioase în care dansul şi muzica sunt considerate sacre. În general dansurile și muzica nu se consideră a avea caracter recreaţional ca în alte părţi. Pe perioada menstruaţiei, tinerele fete şi femeile sunt considerate impure şi sunt trimise să locuiască în locuinţe speciale numite “bashaleni” până își recapătă puritatea. De asemenea, femeia este obligată să nască într-o astfel de locuinţă, iar dupa naştere un întreg ritual de purificare are loc, în cadrul căruia soţul este la rândul lui obligat să participe în mod activ. În ritualurile fertilităţii, ce au loc îndeosebi primăvara, tradiţia spune că un tânăr bărbat să meargă să trăiască singur în păduri, iar dacă reuşeşte să se întoarcă peste un an este celebrat cu fast şi i se permite împerecherea cu oricâte membre ale tribului doreşte.

             Studii genetice efectuate pe populaţia kalashă conclud că ei reprezintă un caz aparte, unic, extrem de nealterat de genele altor populaţii. Este ciudat cum aceasta populaţie reuşeşte supravietuirea într-o zonă de pericol continuu. Atacurile teroriste ale Mujahedinilor, defrişarea pădurilor, mortalitatea ridicată, sărăcia, agresiunea populatiei pakistaneze fundamentalist islamică, toate acestea şi multe altele nu au reuşit să împiedice supravieţuirea acestei mici comunităţi, unică în felul ei.

Despre Sporicel

            Numele meu este Sporicel. Provin dintr-o bucată bleagă de nu-ştiu-ce plantă şi m-am desprins, fără lacrimi, din trupul mamă carpatin luându-mi zborul spre zări mai semeţe. Spre deosebire de alţi spori, eu nu m-am avântat în palma norilor spre a zburda fericit spre un simplu alt cernoziom. Nu, eu călătoresc în ochiul ideilor, în lumea gândurilor semeţe, prin patria cuvântului scris spre fantasmele spiritului uman.

            Cel mai mult îmi place tovărăşia literelor. Cum să vă explic, literele pentru sporii de genul meu, sunt ca femeile pentru bărbati. Îmi place să hibernez cuibărit în rotocoalele câte unui “g” ca într-o placentă de damă grasă. Ador atingerea ciclică a unui “o” ce nu este altceva decât un sân fără sfârc şi ma înnebuneşte teribilul “c”ce aduce fantastic cu o schiţă în creion a unei  coapse rebele. Evident, sunt şi litere nu tocmai plăcute ochiului meu de spor zbârlit. Cum ar fi “z”, ce trage la somn, sau “b”, cu care poţi alcătui cuvinte urâte ca: bou, bolovan, bolând, bideu, bubă etc. Să nu mai pomenesc de “m”, o vietate literară chinuită, chircită, contorsionată de poziţia sa în alfabet. Cât despre “s”, singurul lucru pe care îl pot spune este că  îmi aduce aminte de mere, gradini paradisiace şi trădări biblice. Iac!

            Când nu am ce face, în timpul vreunei halte în goana mea prin praful cosmic din ochii lumii, îmi place să admir de la distanţa unor ochelari, grupurile de cuvinte. Găştile de cuvinte, sau benzile de cartier literar, ori hoardele de reprezentări grafice ale ideilor unora şi altora…spuneţi-le cum vreţi, toate acestea nu fac decât să definească dragile mele cărţi. Bine, sunt cărţi şi cărţi prin rafturile umanităţii. Care mai de care s-a gasit să mai înşire câte o idee prin puricei scrijeliţi pe bucăţi de hârtie proastă. Unii le-au înşirat cu măiestrie, alţii le-au zvârlit pur şi simplu din roaba minţii lor ca într-o groapă menajeră. Ruşine lor! Îmi este milă de bietele litere violate în grup şi forţate sub ameninţarea gumei să stea cuminţi în ordinea pestilenţial dorită. Nu dau nume acum şi aici, pentru că “a” şeful găştii din alfabet mi-a spus clar şi răspicat că nu se vor alinia soldăţeşte în forma numelor incriminate. Am zis!

Plictiseala mare

Asadar si prin urmare…grecii nu mai fac comert pe mare, sunt in criza…sau in pana de inspiratie, de finante ori politici fiscale. Musai trebuie sa renunte la somnul de dupa amiaza, deoarece niste savanti de la o universitate britanica au ajuns la concluzia, in urma experimentelor pe fonduri europene, ca dulcea picoteala milenara elena umfla ametitor cifrele deficitului bugetar, creste somajul si urca inflatia in tavan. Asadar..si prin urmare, grecii fac o foame mare!

R.I.P. ROMÂNIA

Da Românie dragă, REST IN PEACE, ori poate preferați REQUIESCAT IN PACE, nu de alta dar sună mult mai intelectual. A…am uitat, voi dragi români urâți intelectualii. Bravos domnu Goe, u did it again!

Ce se poate comenta la așa un rezultat? Era de așteptat nu? Băsescu se hâhâie pe TV, EBA ne rânjește fericită, Vanghele jubilează, Geoană tremură de emoție cu gândul la Cotroceni! Nimic nu s-a schimbat, totul a fost, este și va fi la fel in continuare. Scoateți micul din frigider, berea de la rece, maneaua din boxe, România mereu fermecătoare și-a spus încă o dată cuvântul, clar și necruțător. Rămânem rupții în fund ai Europei, aici la răscrucea imperiilor, în bătaia vântului geopolitic și în eterna și pestilențiala ignoranță balcanică.

Dacă în toată campania electorală, Băsescu a fost mai cătrănit, acum radiază, cred că nici el nu se aștepta la așa un rezultat. Nu stau acum să dezbat tema fraudării, consider că orice om cu scaun la cap conștientizează că, într-o țară normală și decentă, finala ar fi trebuit să includă pe Geoană și Antonescu. Ah..dar nu avem o țară normală și decentă! Păcat!

Îmi este tot mai clar acum, că Băsescu va câștiga alegerile. Ce nu înțeleg este logica susținătorilor săi. Sunt multe aspecte contradictorii, fără îndoaială, dar unul singur mi se pare relevant. Dacă timp de 5 ani, Băsescu și cu gașca lui NU au reușit să guverneze fără probleme, dacă amărâtul de PNL și mafiotul PSD, au reușit mereu să le pună bețe în roate, de ce cred ei că de acum încolo vor avea succes? Pentru un om cu mintea la locul ei, chiar are o mare valoare votul de azi, când prezența la vot este firavă și frauda în floare?  Evident că nu! Singura explicație pentru care mulțimea oranje continuă în acest stil ar fi că, POATE PNL va schimba macazul acum. Și nu m-ar mira ca această oroare să se întâmple…Odihnește-te în pace România!

PS. Trebuie să specific, că aș fi scris acest articol cu aceiași amărăciune în suflet, chiar dacă clasamentul ar fi arătat altfel. Sunt foarte sigur că dacă cu Băsescu NU ne va fi bine, în aceiași măsură cu Geoană ar fi la fel, cu atât mai mult cu Crin ce nu ar fi putut în veci ține piept, baronilor și mogulilor. So, oricum am învârti situația tot acolo suntem. Singura și sincera mea speranță, indiferent de rezultatul final, se îndreaptă tot către Bruxelles!

Despre realitatea ce ne mananca zilele!

             Romania este pur si simplu INCREDIBILA! In seara aceasta dintr-un nu-stiu-ce impuls demonic, m-am apucat de navigat printr-o anumita parte a blogosferei. Prin cea portocalie, prin cea ce il sustine din toate puterile pe Traian Basescu. Nu doresc sa scriu si eu acum un alt articol anti Basescu, e plina blogosfera de asa ceva. Sunt total de acord cu cei ce il sustin pe Basescu  atunci cand afirma ca in spatele PSD si PNL se ascund grupuri de interese, baroni locali, mafioti bla bla bla. Sunt total de acord ca marea majoritate a parlamentarilor sunt niste gunoaie ce traiesc pe banii statului roman. Este extrem de evident ca Romania are o mare nevoie de reformarea clasei politice. Perfect de acord! Insa a-ti intemeia discursul politic pe aceste realitati incontestabile pentru a sustine un personaj ca Traian Basescu si un partid ca PDL, este un demers total lipsit de logica si consistenta…cel putin pentru mine.

            Evident ca nu am cum, nici in cele mai teribile vise, sa pot crede in PSD cu ai sai lideri. Pornind de la Ion Iliescu, trecand prin Mircea Geoana si ajungand drept in…Marean Vanghelie. Orice om cu o minima cunoastere a istoriei recente a Romaniei (cel putin asa imi place mie sa cred) nu poate uita ce a fost FSN, cum s-a derulat revolutia din decembrie ori cum s-au derulat anii de mandat ai lui Ion Iliescu. Nu intru in detalii si argumente (dar va asigur ca ele exista si sunt, ori pot fi prezentate chiar intr-o forma stiintifica, academica), insa pot afirma ca PSD-ul sub blanda si “cinstita” obladuire a lui Ion Iliescu, a organizat in Romania post-decembrista cea mai grava forma de mafie politica pe care tara noastra a cunoscut-o vreodata. NU am cum sa uit numeroasele scandaluri ori dovezi de coruptie/minciuna/jaf etc pe care personalitatile de marca ale PSD-ului le-au “etalat” in viata politica a ultimilor 20 de ani. NU am cum sa uit ca majoritatea dintre ei au avut pozitii si avantaje si in regimul comunist. Si NU am cum sa cred ca acestia imi pot construi “de maine “ o democratie autentica si o viata mai buna. NU pot, pur si simplu, crede in atotputernicul (desi mic!) Vanghelie, in vizionarul Mazare, in rocambolescul Hrebenciuc, ori in “supra-intelectualul” diplomat Geoana.

            Nici in tabara cealalta nu imi pun mari sperante. PNL-ul, in afara de “mostenirea istorica” cu siguranta nu imi poate oferi prea multe garantii. Cu o istorie post-decembrista zbuciumata, PNL-ul s-a construit in spasme din mici partidulete liberale, din varii interese doctrinaro-economice ce au gravitat si graviteaza in jurul, sa-i spunem, grupului Patriciu-Tariceanu. Culmea, pentru cei ce nu stiau, unificarea partidelor liberale ce se macinau intre ele in anii 90 intocmai ca orasele antice grecesti, a fost infaptuita de catre Valeriu Stoica, PDL-ist de faima in zilele amare ce le traim. Iar PNL-ul de azi datoreaza foarte mult lui Stolojan care si-a pus bazele carierei politice sub aceeasi blanda obladuire iliesciana. Nu l-a deranjat cu nimic sa tradeze “blanda obladuire” pentru a calari sageata liberala, iar in final, printr-o a doua tradare, sa devina parasuta politica basesciana. Scuza-ti-mi limbajul, dar personajul in cauza a demonstrat ca il merita cu prisosinta. Recunosc ca Crin Antonescu (si NU e cacofonie “ca-cr” cum ne explica doct musiu Geoana cu cateva seri in urma) imi place. Dar probabil ca sunt subiectiv, imi place pentru ca este istoric de profesie, pentru ca a fost profesor si muzeograf. Este o persoana careia i-ar sta bine pe tronul de la Cotroceni si as fi mandru de el, insa tinand cont de ce este in spatele lui cu siguranta nu se vor schimba prea multe si prea rapid in Romania. Cu alte cuvinte si direct spus, degeaba este el cinstit, finut si sincer, cand cei de langa el NU sunt. In alta “dezordine” de idei, istoria ii condamna si pe liberali, sa nu uitam ca au facut parte din conducerea Romaniei in perioada cea mai neagra de dupa revolutie, 1996-2000. Poate ca multi uita, eu pur si simplu nu pot.

            Despre celelalte “forte politice” implicate in realitatea politica cu care ne infruptam zilnic lately, nu pot spune mare lucru, Sorin Oprescu e o gluma, Vadim Tudor cu al sau partid, este “defazat istoric” (in sensul ca isi bazeaza discursul pornind de la o doctrina ce nu isi mai are sensul in era UE in care Romania se incadreaza) iar Becali, este, alaturi de fenomenul manelelor, reprezentarea cea mai dureroasa a unor trasaturi negative ale poporului roman.

            Si am ajuns la PDL . In primul rand sunt impresionat de ravna cu care isi autoafirma sus si tare afilierea doctrinara la fortele de dreapta. Care dreapta fratilor?? Putem uita atat de usor ca in esenta PDL este PD-ul lui Roman impreunat, la drum de seara, cu “liberali  voiosi” ca Stolojan, Stoica, Boureanu  si vreo doo (cum ar zice Nea Costache) trei fatuci blondine? Eu chiar nu pot  intelege “uitarea” si “igonoranta” semenilor nostri. Anyway, sa acceptam ca sunt de dreapta, de fapt ei se pot localiza in spatiu in orice directie, ce mai conteaza, oricum concepte precum “stanga” ori “dreapta” sunt un pic desuete in stiinta politica, iar romanul permite orice, oricand si oricum. Nu ca ar conta pentru roman asa ceva cand nici propria istorie nu ii este cunoscuta si inteleasa. Ne ducem existenta in continuare din mit in mit, din ignoranta in indiferenta si din prostie in suferinta. Revenind, NU pot crede in cineva ca Traian Basescu in jurul caruia (la fel ca si in cazul oponentilor) planeaza numeroase acuzatii si a carui personalitate este atat de….eh, stiti cu totii cum este nu e cazul sa il mai descriu si eu aici. NU pot crede in el cat timp este inconjurat de Udrea, Boc, EBA, Berceanu etc. Cat timp jongleaza la limita unei constitutii firave, naive si prost gandita (apropo, de o minte PSD-ista, sic!) pentru a-si impune punctul de vedere ce consta in fix…NIMIC concret. Pentru ca asta a facut Traian Basescu in toata cariera sa politica, fix…NIMIC.

            In concluzie? Da, in concluzie Caragiale e tot aici, ma priveste trist si imi sopteste “Eu cu cine votez?”. Serios vorbind, personal am 3 optiuni: 1) anulez votul; 2) Votez cu Kelemen Hunor pentru ca macar el este cinstit in ceea ce sustine (oricat de aberant pare asta romanilor) si are si pentru cine face ceva, ungurii, asa huliti, sunt poate printre cei mai buni si mai civilizati locuitori ai Romaniei, ori 3) prietenul meu Ninel Potirca, cel mai cinstit rrom din Rromania, manca-ti-as! Sa traiti bine! Eu oricum o sa traiesc pentru ca ma uschesc!

Despre mentalitățile românești

      În spaţiul românesc totalitar, unele trăsături ale mentalului colectiv au rămas nealterate, altele au fost hibridizate, iar altele noi au fost generate într-un mod uimitor. Constantin Rădulescu Motru, spre exemplu, amintea într-o lucrare veche, despre convingerile românilor întemeiate pe zvonul public, despre incapacitatea individului de a formula păreri, de a avea viziuni, de a lua atitudine. Nevoia interioară fundamentală a românului de a se alinia părerii generale îl ajuta şi în perioada comunistă să îşi ducă traiul liniştit. ”Ce zice partidul”, “ce zice stăpânirea” (şi foarte rar “ce zice Ion” sau “ce zice Gheorghe”) rămân aceleaşi principale laitmotive prin care românul înţelege să se autosubordoneze conducerii politice.  Ateismul regimului totalitar pare a se fi grefat perfect  pe “religiozitatea de ochii satului” pe care românul o dezvoltase în trecut.  “Rar excepţii la care religiozitatea să fie pornită din fundul inimei, de acolo de unde porneşte şi sentimentul personalităţii” – spunea acelaşi C.R. Motru. Dacă sentimentul religios ar fi fost altul în România comunistă, probabil că propagarea fenomenului comunist ar fi întâmpinat mari probleme.  

      Problema religiozităţii poporului român necesită şi o altă analiză, una calitativă şi comparativă cu celelalte religii. Dacă poporul roman a fost mereu supus, docil şi liniştit, probabil a fost aşa datorită tradiţiei religioase ortodoxe şi a unui anumit mod specific al societătii româneşti din evul mediu de a concepe  noţiunea de lege şi acţiunea justitiei. Daniel Barbu, consideră că ceea ce particularizează creştinismul răsăritean este exterioritatea sa supraindividuală. Ortodoxia nu este atât o credinţă, cât o tradiţie, o cutumă ce nu îndeamnă la participare, ci la supunere, umilință, conformitate. Mai mult decât atât și mai ales la români ortodoxia a fost sinonimă cu “legea”: spre deosebire de “credinţă” (atitudine ce presupune o fidelitate emoțională personală, fidelitate aflată de cele mai multe ori, departe de sufletul românului  mai vechi sau mai nou), “legea” implică supunere în sfera publică, având mai mult o dimensiune juridică decât una etică. “Consistenţa socială a ortodoxiei  româneşti – scrie Daniel Barbu – ar fi, deci, mai degrabă, de ordin juridic, decât de factură propriu-zis religioasă. Ea implică nu atât credinţa într-un zeu care mântuieşte, cât conformitatea comportamentelor cu o normă general acceptată. Ea nu cere participare, ci supunere, nu este federatoare, ci exclusivă”. Alexandru-Florin Platon vine în completarea lui Daniel Barbu afirmând că: “Spre deosebire de catolicism sau de cultele protestante, unde – din motive care ţin de specificul evoluţiei istorice a Occidentului – datele credinţei au fost asimilate ca norme de reglementare a întregii vieţi a oamenilor, neutralitatea (indiferenţa) etică a ortodoxiei a dat credincioşilor libertatea de a se comporta (aproape) cum doreau, impunându-le doar respectul “legii”. Din această specificitate fundamentală decurg toate celelalte particularităţi ale ortodoxiei româneşti medievale (ilustrate atît de textele majore ale epocii, cât şi de documentele iconografice): sensul moderat al noţiunii de păcat (conceput doar ca abatere de la “dreapta credinţă”), caracterul relativ “paşnic” al “Înfricoşatei Judecăţi” (care nu-i priveşte decât pe păgâni şi eretici) şi, mai ales, chipul liniştitor al destinului eschatologic al omului, imaginat sub specia celui mai deplin optimism”. Astfel, lipsa unor principii morale bine definite, neutralitatea etică şi libertatea mult prea generoasă, alături de individualismul feroce dezvoltat în perioada comunistă îl fac pe român să îşi creeze o istorie ce poate fi privită ca o explozie în lanţ şi cu efect imediat de istorii concrete, multiple, incoerente, intersectate şi conflictuale ale unor oameni reali, ale unor interese specifice, ale unor cariere individuale, într-un cuvânt, a felului în care românii “s-au descurcat” mai mult sau mai puţin bine, dar fiecare în parte şi fiecare pentru sine şi ai săi.

      Un alt aspect al mentalului românesc îşi încearcă o definire prin termenul de “gregarism”, introdus de acelaşi Constantin Rădulescu Motru. În mod evident există numeroase critici la adresa acestui concept, însă el pare a se aplica foarte bine pe cele doua perioade antagonice străbătute de români în a doua jumătate a secolului XX. Gregarismul comportă în esenţa sa o dihotomie: imitaţiunea şi lipsa solidarităţii. În perioada comunistă, lipsa solidarităţii se resimte în sufletul poporului român mai mult ca oricând, fiecare individ trăind pentru sine şi prin sine, cu rare şi slabe tendinţe de împotrivire faţă de totalitarism. Arc peste timp, cuvintele lui Motru ne explică foarte bine această atitudine: “Românul este tot așa de puţin un bun solidarist, cum şi membrul unei societăți primitive comuniste este un bun socialist. Pentru a corespunde idealului de solidaritate socială, i-ar mai trebui Românului conştiinţa sacrificiului persoanei sale, apoi voinţa de a face un asemenea sacrificiu: şi el nu are nici una, nici alta. El are un suflet gregar, şi atâta tot”.

      Imitaţiunea apare însă după căderea comunismului, când societatea română pătrunsă de un teribil exhibiţionism moral, începe a imita valorile occidentului şi construieşte astfel o societate postcomunistă în care kitschul devine zeu omnipotent şi ubicuu. Poate că tot spiritul gregar al românului îl “constrânge” pe acesta să aibă o atitudine “nefirească” atât faţă de “apariţia” totalitarismului în România, cât şi faţă de “dispariţia” acestuia. Dacă pe la mijlocul secolului XX, românul asistă candid şi neputincios la preluarea puterii politice de către un partid ce abia număra în anii războiului 1000 de membri şi practic reuşea acest lucru datorită puternicului sprijin extern sovietic, acelaşi român ajunge ca în România postcomunistă să îşi însuşească  o tehnică a despărţirii faţă de statul totalitar ce pare mai degrabă a fi indiferenţă decât indignarea, condamnarea sau ostracizarea regimului. Daniel Barbu, într-o altă lucrare lansează o întrebare retorică “Cum se face ca experienţa totalitarismului – aproape unanim incriminat pentru vina de a fi dus până la limitele lor extreme servitutea, frica şi conformismul – nu pare să fi lăsat urme profunde în conştiinta colectivă a romanilor? Care sa fie pricina pentru care căderea comunismului nu a fost trăită ca un eveniment mântuitor, ca o eliberare naţională, ca o chemare la o viaţă publică cu totul diferită de cea la care românii au participat, de voie sau de nevoie, timp de cinci decenii?”.  Și tot aici, a ne aduce aminte că în zorii revoluţiei române se dorea mai degrabă alungarea administraţiei Ceauşescu şi nu schimbarea regimului socialist, fapt reliefat şi prin primele acţiuni politice ale noii puteri instaurate în frunte cu Ion Iliescu. De ce deci, politica anilor 90 nu s-a concretizat ferm în jurul ideii unei rupturi totale, radicale cu trecutul? Au trebuit să treacă aproape 17 ani, până când în 2006 să apară o condamnare clară a trecutului totalitarist!

      Suntem obişnuiţi în genere să privim comunismul ca pe o stihie ce s-a abatut asupra ţării noastre, o maladie ce s-a extins rapid şi a denaturat mentalul colectiv şi pe neaşteptate a afectat o întreaga populaţie ce a fost silită să îşi improvizeze rezistenţa: ”rezistenţa în munti, rezistenţa în închisori, rezistenţa prin indiferenţă, rezistenţa prin cultură, rezistenţa prin infiltrarea în rândurile partidului..” după cum explică diferite nuanţe de rezistenţă Daniel Barbu. Extrem de rar însă se pune în discuţie problema vinovăţiei poporului roman, dacă a existat o astfel de vinovăţie şi ce valenţe comportă ea.

      Karl Jaspers distinge patru concepte ale culpei ce pot fi aplicate extrem de uşor poporului român din perioada totalitară. Culpa politică şi culpa metafizică se îmbină nefericit în atitudinea unei mari părţi din populaţie, caracterizată prin indiferenţă şi supunere pasivă faţă de regim. Vorbim de oameni care nu credeau în principiile comunismului şi nu aprobau în sinea lor metodele regimului de acţiune social-politică, dar care acceptau pasiv toate consecinţele totalitarismului. Jaspers explica foarte clar că “fiecare om este co-responsabil pentru modul în care este guvernat” și că “dacă nu fac tot ce îmi stă în putință pentru a împiedica crima, sunt și eu vinovat”. Culpa morală definește acea categorie de oameni care s-au înscris în rândurile Partidului Comunist din motive profesionale, pentru a face carieră, pentru a publica cărți, pentru a putea călători etc. Există statistici care ne indica faptul că în România anului 1989 aproximativ 15% din populație (în comparație cu celelalte state comuniste ocupă primul loc în această statistică ) înscrisă în Partidul Comunist Român, iar dacă s-ar lua în calcul și membrii de familie ar rezulta că aproape trei sferturi din populație era legată instituțional, direct sau indirect, de regimul comunist. Astfel toți acești oameni poartă o vină morală, întrucât “pentru faptele pe care le comit ca individ, și anume pentru toate faptele inclusiv cele din sfera politică și militară, eu port o răspundere morală. Scuza <ordinul este ordin> nu este, în acest plan, niciodată valabilă” afirma Karl Jaspers. Nu în ultimul rând avem o categorie de oameni ce au participat efectiv la consolidarea și perpetuarea regimului, oameni care dețineau putere politică, luau deciziile importante, alcătuiau partidul, securitatea, miliția etc. Toți aceștia dețin o culpă criminală fără echivoc și mare parte dintre ei nu au răspuns juridic pentru faptele lor din pacate încă.

      Studiul mentalităţilor româneşti în România postcomunistă pare să ia avânt. Contribuţii importante ale istoricilor români încep să se afirme din ce în ce mai mult. Direcţia studiilor depăşeşte deja descriptivul şi tot mai multe surse par să indice faptul că elita românească democratică aflată într-o continuă formare şi reformare reuşeşte să se exprime din ce în ce mai clar şi mai direct. Trebuie a se reaminti poporului român greşelile trecului pentru a rezolva problemele prezentului, singura cale către un viitor mai sigur.

Despre sensul istoriei

      Suntem obișnuiți, în general, să căutăm diverse încercări de explicare a sensului istoriei în operele marilor gânditori ai umanității. În aceste opere și în efectul lor s-a și născut ideea de sens al istoriei. Nu trebuie uitat însă că mințile luminate sunt doar o expresie, un exponent al umanității. Umanitatea în ansamblul său are la bază suma de indivizi banali ale căror raporturi și interferențe generează în ultim stadiu, faptul istoric. Se impune deci clasica dihotomie între omul-masă și omul-elită. Știm prea bine cum vede, sau mai exact, cum încearcă să vadă omul-elită sensul istoriei. Dar cum vede, cum simte și percepe acest sens omul-masă ? Dacă, de exemplu, am putea pune omului antic această problemă, cu siguranță că ne-am lovi de neștiința, indiferența și ignoranța sa. La fel s-ar întâmpla probabil și cu omul medieval, modern și chiar contemporan. În toate epocile omul de la baza societății a ignorat această problema deși, paradoxal, el a fost principalul actor pe scena istoriei universale. Și-a jucat rolul istoric continuu incoștient, sub impulsul pasiunii, instinctului, dorințelor de moment. În consecință, se pare că istoria și studierea sensurilor ei sunt produsul aproape exclusiv al personalităților istorice. Personalități ce totuși nu ar fi putut să își spună cuvântul fără susținerea maselor. Căci întotdeauna a fost vorba de o susținere, indiferent de epocă, de nuanță doctrinară sau de forma de manifestare a unui regim.

      Astfel, analizând cele două categorii umane, sau mergând pe urma dihotomiei amintite mai sus, observăm o evoluție a percepției sensului istoriei în doi timpi, în două viteze. Avem deci, o evoluție alertă, progresivă în termenii conștientizării interioare și raționalizării fenomenologice a minților luminate ce au condus activ (personalități istorice) și pasiv (marii gânditori, filosofi etc) umanitatea. Iar în plan secund avem o evoluție improprie a omului-masă. Deși evoluat tehnologic și material, spiritualicește omul de rand este ‘încremenit în proiect ‘, ba chiar se observă o involuție, oricum, distanța față de constientizarea fenomenului istoric este din ce în ce mai mare în ciuda miilor de ani petrecuți în arena istoriei.

      De ce ar fi deci important ca omul-masă să își conștientizeze condiția existenței sale istorice ? Un posibil răspuns îl oferă ‘cavalerul relei vestiri al secolului XX’, Emil Cioran : ‘Când masele vor ajunge la conștiința lor deplină, dilatate de orgoliul lor numeric vor întoarce istoria pe dos’ !! Și poate abia atunci scopul istoriei (dacă acceptăm concepția teleologică) ar putea fi atins. ‘Idealul de umanitate ‘, ‘ordinea juridică și pacea veșnică’, ‘statul ideal’, precum și alte strălucite teze ar putea fi în acel moment, într-o formă sau alta, gata  să își găsească o împlinire.

      În studiul percepției sensului istoriei, observăm trei criterii de relevanță enunțabile sub forma criteriului temporalității, criteriului subiectivismului național și criteriului treptelor de evoluție social-economică. Este evidentă conștientizarea istorică diferită în funcție de timpul istoric în care aceasta se produce. Într-un fel imaginau, spre exemplu gânditorii Greciei antice și într-altul cei din zbuciumatul secol XVII, ori cei din secolul națiunilor. Apar deci, ‘sensuri’ diferite ale istoriei sub impulsul condițiilor strict impuse de convulsiile social-istorice ce determinau momentul respectiv. Subiectivismul național și treptele de evoluție social-economică se află într-o stransă interdependența. Fiecare popor alunecă pe drumul istoriei cu propriul bagaj cultural și emoțional. Unele popoare intră mai devreme, iar altele mai târziu în jocul istoric și astfel, longevitatea istorică și marețele înfăptuiri ale popoarelor dezvoltă orgolii complexe, ducând la percepții diferite și mai mult, chiar la asumarea  arogantă a unor bucați din trupul istoriei. Prosperitatea  sau saracia, degradarea economică sau stadiul înalt de dezvoltare materială a unui grup social sau al unei națiuni, de asemenea generează percepții diferite asupra sensului istoric.

      Observăm deci, că percepția și conștientizarea faptului istoric și sensului faptului istoric, la nivel de umanitate nu au un corp comun și aceeași directie. Practic, sub influența celor trei criterii de relevanță, clivează, ducând chiar la sensuri istorice nu numai diferite ci uneori chiar contrare, conflictele de pe tot parcursul istoriei umanității întărind și demonstrând această afirmație.

Despre originea poporului român

      Sunt mândru ca sunt român!!! De ce? Pentru că “se trage” în primul rând din daci, iar dacii erau, nu-i așa, ” cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, cum frumos spunea unchiul Herodot. Același grec primordial mai spune și alte lucruri nu tocmai roze despre străbunii noștri, cum că ar fi fost trândavi, hoți, poligami, își vindeau copii și își lăsau fetele să zburde prin falusurile înconjuratoare. Evident, sunt o grămadă de guri ce susțin cu “probe” contrariul sau folosind veșnica argumentație: “nu eram noi dom’le”! Puțin îmi pasă dacă eram sau nu, “noi”, sunt oricum mult prea dezamăgit de “fibra ancestrală geto-dacă”. În ditai antichitatea civilizată, ei nu cunoșteau scrisul și au descoperit, spre exemplu, roata olarului cateva sute de ani mai târziu decât restul. Dar erau, într-adevăr, “viteji”, mai ales când treceau Dunărea și atacau forturile romane pentru a le fura femeile și băutura și cu siguranță foarte “drepți” când falsificau monedele epocii. Să mă mai mire acum avalanșa de știri în care românii violează prin țări străine, falsifică bani și clonează carduri? A..pardon “nu noi dom’le, țiganii”!! Aha!

      În sfârșit, în epoca respectivă avem două personalități ce se disting. Burebista pune bazele “statului” dac unificând triburile geto-dace și tăindu-le viile (doamne ce clișeu, sună deja a reclamă la bere:)) dar nu găsește de cuviință să își întemeieze o capitală și o curte regală, să nu mai vorbim despre inexistența totală a vreunei urme de agora/forum sau elemente de urbanizare, detalii ce definesc prin excelență existența oricărui stat. Marele strateg distruge câteva triburi de amărâți (“boii” și “tauriscii” – după nume vă dați seama ce periculoși erau), pariază pe un cal greșit (Pompei) și sfârșește tragic într-un complot rocambolesc tipic dambovițean. Decebal, mai mândru și mai capabil, ține piept romanilor câștigând bătălie după bătălie și pierzând cetate după cetate, într-un final chiar războiul…țara..capul. Nu înainte de a își îngropa aurul în pământ, că de, nu avea încredere în băncile geto-dace, devalizarea bancară fiind un fenomen de amploare în zona carpatină (sic!). Vedeți, tipic românesc, ne mai întrebăm de ce, în marea noastră majoritate, ne identificăm mereu cu dacii, pur și simplu nu avem cum să ne înrudim cu marii cuceritori romanii. Apropo de romani, trebuie amintit că așa zișii “coloniști romani” nu erau absolut deloc romani, ci, după obiceiul imperiului, erau trupe auxiliare și populații supuse imperiului: sirieni, palmirieni, mauri, germani, britani, asturi etc. Romanii pur sânge erau doar în cele două legiuni romane. Imaginați-vă acum, biologic vorbind, cum s-a format poporul român. Să nu mai spunem că nici geto-dacii nu erau tocmai o națiune unitară (tot biologic vorbind), ci un conglomerat de nații de origine tracă, evident foarte înrudite, dar totuși distincte prin obiceiuri, eventual limbă.

      Și mai interesantă devine istoria poporului meu iubit, o data cu apariția primelor forme de organizare statală. Nu are sens să ne mai întrebăm acum de ce formarea poporului român se întinde pe o perioadă mai mare de jumatate de secol, bănuiesc că în acest răstimp ori s-au certat pe fonduri europene, ori se adunau de prin șanț de frica migratorilor. În sfârșit, ideea este că până la urmă, abia prin secolele IX – X, s-au hotărât să pună bazele primelor “formațiuni statale românești”. Un subiect delicios pentru mine întrucât nu prea văd “sămânța românească” în vâltoarea evenimentelor epocii. Avem astfel ca primi lideri zonali pe: Gelu, Glad, Menumorut, Ahtum, Seneslau, Litovoi, Gyula, Tatos, Sacea, Farcas,Bărbat, și mulți alții. Ei stăpâneau cnezate, voivodate, jupânate etc, pe întreg teritoriul României actuale. Este de prisos să mai încercăm a argumenta că majoritatea NU erau români. Nici numele lor și nici titlurile lor nobiliare nu erau de origine română (voivod ar fi de origine slavă, cneaz și viteaz – germane, ban și jupân-avare, boier – protobulgar sau peceneg). Așadar pentru a se forma poporul român și a păși (cu stângul evident) în evul mediu, istoria a aruncat în creuzetul său popoare ca: geto-daci, romani, sirieni, palmirieni, mauri, germani, britani, asturi, mai târziu, slavi, maghiari, avari, pecenegi, cumani, germani, secui, iar până în epoca modernă și contemporană s-au mai adaugat: turci, greci, țigani (pardon, rromi), aromâni (nu, aceștia NU sunt români), bulgari, albanezi,lipoveni, armeni și evrei (cu o contribuție fantastică în toate planurile) și..lista poate continua. Interesant, nu?

Geneza de Marti (I)

Eu sunt propriul meu Zeu. Mi-am inceput Facerea intr-o zi de marti, lunea de obicei eram prins cu alte treburi. Stiu ca altii au inceput cu dreptul, generand din palma taramuri, ape, vietuitoare…eu…, eu mi-am iesit din urechea dreapta. M-am gandit sa fiu nonconformist, sa ard etapele, cine mai are nevoie de taramuri, ape si vietuitoare cand e plina mitologia de asa ceva! Si in mod clar, NU eram gol in momentul Facerii, ma respect mult prea mult, ca zeu, pentru a-mi permite riscul vreunei reprezentari nude pe cine stie ce pergament succesoral. Atat mi-ar mai fi trebuit ca peste mii de ani , la cine stie ce Efes sa se dezbata natura-mi falico-divina! Fereasca zeii! A doua zi, miercuri, stateam plictisit la umbra unui maslin dintr-o gradina pe care o gasisem in seara zilei de marti, cand inainte de culcare aruncasem un ochi prin creatiile altora. Scosesem marul din discutie pentru ca deocamdata nu aveam chef de vreun alter ego feminin, cel putin, nu saptamana asta. Ma gandeam la pasul urmator, oare ce ar trebui sa mai fac pentru mine? Sunt burlac, bine imbracat, fara obligatii…!! Si totusi e cam multa plictiseala, poate ideea consoartei costale nu e prea rea, totusi cateva zile fara stres nu imi pot dauna. Poate acum ar fi momentul sa imi inzestrez gradina cu o vecinatate clasica, taramuri, ape, vietuitoare… . Le scot si pe astea din cealalta ureche si ma culc pentru cateva zile. Dar joi, de dimineata, nu m-a trezit briza marii si nu m-au picurat lacrimi de roua inca nepoluata de ignoranta altor Creati, ci, surprinzator, langa mine sedea o femeie. Era goala ( ce cliseu!), tolanita intr-o tufa, gravida si ma privea amenintator! Era fugita din geneza altui Creator, unul pe nume Yehova, se pare ca se incurcase cu un sarpe local, iar barbatul din a carei coasta fusese smulsa o alungase cu furca. Acesta era un moment din acela in care ar fi trebuit sa cad in genunchi si sa ma rog zeilor…ma rog, e absurd, nu imi pot insela singur sperantele. Am intrebat-o ce doreste de la mine, de ce nu a ramas la Adamul ei, in gradina lui sub marul ei. Mi-a raspuns ca Yehova a considerat adulterul o greseala (ce oroare) si prin partaj gradina cu tot cu mar a revenit lui Adam iar ea a fost expulzata fortat din din acel Eden. In sfarsit, o altercatie cu un alt Creator fiind ultimul lucru de care mai aveam nevoie intr-o zi de joi, am acceptat-o resemnat in geneza mea. Oricum, ma mangai cu faptul ca nu a mai trebuit sa scot, pe cine stie ce orificiu, cine stie ce creatura feminina. Vineri insa, femeia a inceput sa nasca si …si nu s-a mai oprit pana duminica!! A scos ca dintr-un sac fara fund, popoare , state, civilizatii intregi si iata-ma, fara voie, pastorul unei umanitati veninoase (se trage de la tata) si perfide ( de la mama) ce incepu sa ma traga de barba cerandu-mi violent….mantuirea! M-am urcat profund iritat in varful maslinului rugandu-i sa imi astepte ..mostenitorul, propriul meu Mesia, ce va veni si ii va mantui la sfarsitul timpurilor.

Inceputul

Inceputul, pentru mine, a insemnat mai intai un spasm placental urmat de o evacuare rapida a fierbantelii ude in care ma aflam. Intunericul de deasupra se sfasia incet dezvelind o umbra de lumina racorindu-mi-se pe crestet.  Adierea alba se apropia usor si ma cuprindea intr-o ciudata mangaiere propulsandu-ma  lin spre misterul existentei.  Am pipait realitatea, mai intai cu ochii, apoi cu nasucul, o manuta….doua, restul a venit ca de la sine printr-o alunecare rapida din  trupul fiintei materne.